În 1983, Asimov a fost invitat de Toronto Star să scrie despre cum va arăta lumea în 2019. Asimov scria că există trei factori care vor modela lumea în perspectiva anului 2019 – armele nucleare, computerizarea şi utilizarea spaţiului. În viziunea lui Asimov, în 2019 am fi avut deja stații și fabrici spațiale, am fi minat asteroizi și am fi (re)cucerit Luna. Tot Asimov specifică faptul că se teme de o militarizare a spațiului, care ar conduce la o cu totul altă perspectivă asupra obiectivelor omenirii în cucerirea spațiului..
Dar unde suntem și spre ce ne îndreptăm? În 2019 puteam vorbi de o singură realizare ca parte a viziunii împărtășite de Asimov – Stația Spațială Internațională (ISS). Cu un prim modul lansat în 1998 și cu astronauți la bord din 2000, ISS este în prezent un efort colectiv de explorare a spațiului incluzând SUA, Canada, Rusia, Agenția Spațială Europeană și Japonia. ISS ar rămâne funcțională până în 2030, decada în care ne aflăm fiind extrem de importantă pentru viitorul ISS. Prima necunoscută – va rămâne Rusia parte a ISS? Deși inițial părea că Rusia își dorește să aibă până în 2030 o stație spațială proprie, momentan semnalele ar fi că se pregătește să se „mute” pe Stația Spațială Chineză (CSS). A doua mare necunoscută – ce înseamnă lansarea CSS în 2021 pentru ISS? Deși reprezintă doar o cincime din ISS, CSS înseamnă în primul rând competiție și deschiderea unei „curse” pentru supremație spațială. Modul în care CSS și ISS vor conviețui în următoarea decadă („durata de viață” a CSS este de 10 ani, iar ISS este deja de 20 de ani în uz) va arăta spre ce ne îndreptăm.. În plus, nu trebuie să uităm că vin din urmă și alți actori, precum India..
Următoarea oprire? Luna. Chiar dacă probabil nu vor fi finalizate până în 2030, există deja planurile pentru două demersuri din nou în competiție – proiectul Artemis, inițiat de SUA împreună cu alte state și Stația Lunară Internațională (ILRS) pentru cercetare, discutată de China și Rusia. Momentan cele două proiecte sunt în stadii incipiente, pentru Artemis NASA planificând un zbor fără echipaj uman în a doua jumătate a anului 2021. În același timp, nu trebuie uitat că, momentan, China are o prezență (platformă și un rover) pe suprafața îndepărtată a Lunii (misiunea Chang’e-4). Va fi nevoie de timp pentru zboruri, teste, rezolvarea provocărilor legate de construcția unei baze lunare, logistica și asigurarea serviciilor vitale pentru un astfel de demers. Dar, aici competiția vizează un orizont mult mai extins – 2030-2040..
Mergem mai departe? Următoarea oprire – Marte. Deși omenirea are deja misiuni pe Marte, trimiterea unor echipaje umane sau construirea unor avanposturi marțiene e o provocare de lungă durată. Competiția se vede și pe Marte, SUA fiind prezentă cu Perseverance și Ingenuity (un rover și un elicopter), iar China cu roverul Zhurong. Cei de la Futurism au făcut o comparație interesantă între cele 2 rovere.. Aici deja competiția generează noi concepte, precum cel de „spionaj” spațial și după cum vedem avem cam aceiași actori, dar la un orizont mai îndepărtat – 2040-2050. O misiune de succes pe Marte, care e văzut ca o alternativă pentru Pământ în cazul unui cataclism, necesită un avanpost lunar operațional, care să permită testarea ai multor aspecte apropo de supraviețuirea umană în cu totul alte condiții decât cele de pe Pământ. Și apropo de 2050, găsiți două materiale faine despre cum ar arăta cursa pentru spațiu în 2050 pe Interesting Engineering – atât zona apropiată (orbita Pământului și Luna), dar și Marte..
Având în vedere cele de mai sus, este cazul să vorbim de o nouă geopolitică, care să includă spațiul? Deja există discuții către crearea unei noi discipline, astropolitica. Care ar fi însă principiile acesteia, care vor fi heartlandul și rimlandul, care va fi „Insula Lumii”? Aici mă îndrept către SF și către unele din cele mai bune cărți pe care le-am citit în ultima vreme – trilogia „Amintiri din trecutul Terrei” a lui Liu Cixin. Dincolo de propagandă și o viziune pur chineză asupra viitorului spațiului, personajele lui Liu Cixin vorbesc despre un concept extrem de interesant – sociologia cosmică. Sociologia cosmică ar porni de la premisa că distanța extrem de mare între posibilele societăți civilizate din univers permite o manipulare matematică relativ ușoară a relațiilor dintre acestea, filtrând „factorii haosului și întâmplării din alcătuirile complexe” ale respectivelor societăți. Cele două axiome: 1) „Supraviețuirea este prima necesitate a civilizației” și 2) „Civilizația crește și se extinde în permanență, dar cantitatea totală de materie din univers rămâne constantă” (Pădurea întunecată, pg 10-12).
Momentan conceptul de supraviețuire în ceea ce privește civilizația umană este legat de perspectiva națională / interese naționale, sau cel mult civilizații determinate de un spațiu geografic / teoriile lui Spengler, Toynbee, Djuvara. Personajele lui Liu Cixin introduc alte două variabile în sociologia cosmică – „lanțurile suspiciunii” (nicio civilizație nu este sigură de intențiile celorlalte, iar diplomația și comunicarea sunt condiționate de distanță; aș zice și de similaritatea sistemelor de simboluri utilizate, vezi discuțiile legate de modul de semnalizare a locurilor de deversare a deșeurilor nucleare pentru un viitor îndepărtat) și „explozia tehnologică” (suntem martorii unei astfel de explozii, care ar putea conduce la un salt gigantic în toate domeniile prin utilizarea inteligenței artificiale sau computerelor cuantice).
Pe fondul celor de mai sus, deja există discuții cu privire la fundamentele unei geopolitici, dacă nu cosmice, măcar a sistemului nostru solar. Asta ca să nu mai vorbim despre ce ne facem în situația apariției unui al doilea tip de jucător, extern civilizației umane.. (tot e o discuție din ce în ce mai aprinsă despre obiecte zburătoare neidentificate)
Despre viitor 